Trăim într-o lume care cere de la noi din ce în ce mai mult. Nu mai avem timp pentru tot ceea ce ne propunem și nu mai putem trăi altfel decât în mare grabă. Alergăm dintr-o parte într-alta ca să le facem pe toate. Și tot nu ne ies așa cum ne-am dori. Ajungem să fim împovărați, nemulțumiți, extenuați. Suntem sub stres.

Orice sistem biologic, inclusiv cel uman, funcționează în echilibru. Un echilibru dinamic, ce presupune ca sistemul să se afle permanent între anumite limite situate în jurul unei poziții centrale, prezentă la cei mai mulți membri ai populației. Orice experiență este un factor stresor, iar impactul său asupra sistemului biologic este reprezentat de senzația de stres sau stres pur și simplu.

Dacă suntem deshidratați, stresul creat provoacă senzația de sete, un semnal transmis de creier pentru a ne motiva să restabilim nivelul intern de lichide. Și vom bea apă. Dacă învățăm ceva nou, apare un nivel moderat de stres aplicat cortexului. Fără acest nivel de stres sistemul nu ar identifica faptul că este ceva nou de învățat. Prin urmare, stresul e necesar. Nu e ceva rău. Asta dacă se menține la un nivel moderat (se situează între anumite limite) și oarecum predictibil. Cu respectarea acestor condiții, stresul este productiv. Ajută organismul să devină mai puternic și îl pregătește pentru o funcționare mai eficientă.

Pentru a înțelege mai bine, să ne gândim la mușchiului brațului (ex. biceps) care se dezvoltă dacă este supus constant la un nivel de stres (antrenament) moderat. Același mecanism funcționează și pentru sistemul de răspuns la stres din creier. Este cel care menține întregul organism în echilibrul critic pentru funcționare – homeostazie. Dacă îl antrenăm prin activare moderată și predictibilă apare ceea ce se cheamă reziliență. Excesele însă nu ajută, ci încurcă. Imaginați-vă că mergem la sala de forță și încercăm să ridicăm din prima zi 100 de kg de greutăți. Dacă printr-un miracol vom reuși, rezultatul nu va fi un mușchi mai dezvoltat, ci unul afectat, rănit, posibil chiar distrus. Dacă un sistem este supra-solicitat dincolo de capacitatea sa de efort, acesta se va deteriora sau se va dezorganiza. Mecanismul este identic atât în cazul brațului antrenat în sala de forță cât și în cazul sistemului de răspuns la stres din creier (sau sistemul de răspuns luptă-fugă-îngheț). Unica diferența constă în factorul stresor – un nivel al greutății prea ridicat pentru halteră, respectiv un nivel de traumă crescut pentru sistemul de răspuns la stres.

Pe măsură ce nivelul de stimulare crește exagerat până în preajma fricii, structurile corticale din creier sunt suspendate, rămânând active numai structurile subcorticale, mai vechi în sens evolutiv, dar mult mai rapide. În stare de panică răspunsul este reflex, fără un control conștient. Nu gândim, ci reacționăm. Dr. Bruce Perry* arată că frica ne face mai proști, pentru a ne asigura reacții mai rapide și, în final, supraviețuirea. Numai că, frica prezentă pe termen lung (stresul) devine dezadaptativă. Un mecanism foarte util pentru situații de urgență devine contra-productiv dacă urgențele se prelungesc nedefinit. Prezența constantă a stării de stres în viața noastră nu ne ajută. Organismul devine hiper-sensibilizat la amenințarea reală sau percepută și menține permanent starea de alertă. Sunt suspendate anumite procese, care nu sunt necesare în momentul percepției amenințării; hrănirea, digestia, reproducerea și creșterea sunt puse pe pauză pe întreaga durată de timp în care acționează hormonii de stres. (ex. glucocorticoidul).

În perioadele de stres major, organismul nostru își suspendă funcțiile de creștere și dezvoltare. Toate resursele fiind orientate spre pregătirea unui posibil răspuns la amenințarea reală sau numai percepută. Cele două consecințe majore ale stării de stres prelungit – suspendarea structurilor corticale responsabile cu gândirea conștientă și suspendarea creșterii și dezvoltării – pot avea consecințe pe termen lung asupra funcționării umane. În special asupra copiilor, dar nu numai.

Organismul este înzestrat cu mecanisme de recuperare, care lucrează non-stop pentru reechilibrarea noastră și astfel, putem după o zi de eforturi să începem o alta. Iar fără un anumit nivel de stres (moderat) nu am putea să ne angajăm în activitățile obișnuite. Este însă critic să ne protejăm activ. Este benefic să facem evaluări și reevaluări ale cerințelor la care să răspundem, ale momentului când să răspundem și în ce condiții.

De asemenea, este foarte util un program de relaxare. Exercițiul fizic ar trebui să își facă loc în programul fiecărei zile. Și nu sugerez aici cine știe ce dispozitive și echipamente sofisticate. Mai degrabă mersul pe jos timp de cel puțin 30 min zilnic sau mici sesiuni de exerciții fizice ce pot fi efectuate acasă, dimineața, cum erau cele din orele de educație fizică de la clasele primare. Insist asupra cuvântului program, care este esențial în condițiile prezenței unei mulțimi de cerințe cu care suntem asaltați. În lipsa unei programări care să ne ajute să păstrăm motivația de a exersa, e foarte probabil ca în scurt timp să renunțăm. Și asta ne poate conduce, pe nesimțite, la efecte ca cele descrise mai sus.

* Bruce D. Perry, MD, Ph.D. este un clinician și cercetător american în domeniul neuroștiințelor, în prezent membru al Colegiului Superior al Child Trauma Academy din Texas, Houston, și profesor adjunct de psihiatrie și științe comportamentale la Școala de Medicină Feinberg din Chicago, Illinois. De asemenea, el este și consultant senior al ministrului statului Alberta, Canada pe probleme legate de copii și tineret și cercetător senior la Berry Street Childhood Institute din Melbourne, Australia.